Nietzsche – 31 [4]

“Oricine e familiarizat cu moralitatea anticilor va fi mirat de cât de multe lucruri sunt astăzi tratate medical iar pe vremuri erau înţelese în termeni morali; de cât de multe afecţiuni ale sufletului, ale minţii, care astăzi sunt încredinţate medicului erau pe atunci încredinţate filosofului; mai ales, modul în care nervii astăzi sunt îmblânziţi de alcaloizi şi de narcotice. Anticii erau mult mai moderaţi, intenţionat moderaţi, în vieţile lor zilnice: ei ştiau cum să se înfrâneze şi cum să-şi nege multe lucruri pentru a nu-şi pierde stăpânirea de sine. Maximele lor despre moralitate sunt întotdeauna derivate din exemplele vii ale oamenilor care trăiseră potrivit acestor maxime. Nu pot înţelege strania şi extravaganta manieră în care vorbesc moraliştii moderni: ei concep fiinţa umană ca o fiinţă spirituală miraculoasă, par să considere că e nepotrivit a trata fiinţa umană într-o asemenea manieră antică şi a vorbi de multele dar necesarele sale nevoi fundamentale. Modestia a făcut chiar ca astăzi să fim înclinaţi a crede că fiinţa umană modernă are doar aparenţa unui corp. Cred că vegetarienii, cu prescripţiile lor despre a mânca mai simplu şi mai puţin, au făcut mai mult bine decât toate sistemele morale actuale luate împreună: în acest caz, puţină exagerare este nesemnificativă. Nu poate fi nici o îndoială că viitorii educatori vor începe din nou să prescrie fiinţelor umane o dietă mai strictă. Oamenii cred că fiinţele umane moderne pot fi însănătoşite cu ajutorul aerului, al soarelui, al locuinţei, al călătoriilor etc., incluzând toate stimulantele şi toxinele medicale. Însă tot ceea ce e dificil pentru om nu pare să mai fie prescris: ordinea zilei pare a fi aceea că trebuie să fim sănătoşi sau bolnavi într-o manieră plăcută şi confortabilă. Însă tocmai lipsa continuă de moderaţie în micile chestiuni, i.e., lipsa de stăpânire de sine, este cea care în final devine manifestă ca grabă universală şi ca impotentia.”

Nietzsche – Postume (Primăvară-Toamnă 1873)

„Învăţatul e un adevărat paradox: peste tot în jurul lui i se înfăţişează cele mai oribile lucruri, dar el ţopăie peste abisuri şi culege flori pentru a le număra petalele. Asta nu e apatie privitoare la ştiinţă: căci el are o dorinţă arzătoare de a acumula ştiinţă şi de a descoperi lucruri, şi nu vede o mai mare plăcere decât în a-şi umple cămara cu cunoştinţe. Însă el se poartă ca cel mai mândru şomer peste care norocul dă întotdeauna, ca şi cum existenţa n-ar fi ceva fără speranţă şi tulbure, ci mai degrabă o comoară sigură ce pare că va dăinui veşnic. [...] Pascal crede că oamenii îşi urmează ocupaţiile şi învăţătura şi ştiinţa cu zel pentru a fugi de acele întrebări pe care fiecare moment de solitudine ni le pune înaintea ochilor – acele întrebări despre De unde? Cum? Către ce? Însă ceea ce e şi mai uimitor e că întrebările cele mai evidente nici nu le trec prin gând: Care e scopul acestei munci? Care e scopul acestei grabe nebune? Care e scopul acestei fugi? Oare pentru ca cineva să-şi câştige pâinea? Nu. Şi totuşi, în maniera celor care sunt nevoiţi să-şi câştige pâinea. Toată învăţătura este o clămpăneală inutilă atâta timp cât omul are grijă de ea în acelaşi fel în care se ocupă de muncile care îl sugrumă din nevoie sau din cauza suferinţelor vieţii. Cultura este posibilă fără învăţătura domniilor voastre, aşa cum au arătat-o grecii. Simpla curiozitate nu merită un nume atât de înalt. Atâta timp cât d-voastră nu ştiţi cum să puneţi laolaltă cum se cuvine simpla experienţă, filosofia şi arta, pentru a cumpăni viaţa d-voastră scriitoricească, atunci veţi fi la fel de lipsiţi de meritul de a avea cultura pe cât sunteţi de neputincioşi de a o făuri. O generaţie viitoare va fi paralizată la vederea uniformităţii gândurilor şi vieţii d-voastră: cât de meschină şi de sărăcăcioasă este experienţa dumneavoastră, cât de şcolăreşti sunt judecăţile d-voastră! Unele discipline permit a fi călcate în picioare de turme de învăţaţi, altele nu; şi tocmai pe acelea din urmă le ocoliţi cu grijă. Gândiţi-vă numai la organizaţiile dumneavoastră intelectuale, vedeţi cât de obosite sunt, cât de sterile sunt. Învăţătura însăşi a intrat într-o vreme a declinului, în pofida tuturor metodelor şi instrumentelor ei; iar marile d-voastră universităţi, cu aparatele lor impresionante, cu laboratoarele şi sălile şi spectatorii şi truditorii lor – ne amintesc de acele arsenale pline cu tunuri gigantice şi alte asemenea arme care, într-un război adevărat, nu-i sunt nimănui de folos. Aşa stau lucrurile şi cu marile universităţi: ele stau departe de cultură dar, prin contrast, sunt deschise tuturor mişcărilor discutabile ale nonculturii de astăzi. Un profesor e o fiinţă a cărei lipsă de cultivare şi al cărei prost gust pot fi luate ca atare, atâta timp cât el nu a demonstrat contrariul. Când mă gândesc la vulgaritatea vederilor d-voastră politice şi teologice (…) la studiile d-voastră filologice, făcute cu intenţia de a slăbi modelele clasice (…) la cum în disciplina artei universităţile domniilor voastre au atins doar stadiul corurilor de băieţi, la modul impasibil în care vă înstrăinaţi de toate forţele productive – atunci cel puţin ştiu că nu mai meritaţi înţelegere, că sunteţi lucrători în fabrică – însă acolo unde e vorba de cultură, d-voastră veţi putea fi văzuţi numai ca obstacole”.

“Chacque époque rêve la suivante” – Michelet

„Formei noului mijloc de producţie, care, la început, mai este încă dominată de a celui vechi (Marx), îi corespund în conştiinţa colectivă imagini în care noul şi vechiul se întrepătrund. Aceste imagini sunt imagini care exprimă dorinţe (Wunschbilder), iar prin ele colectivul încearcă să suprime şi totodată să transfigureze imperfecţiunea produsului social şi capriciile ordinii sociale de producţie. Pe de altă parte, în ele se exprimă voinţa fermă de a se distanţa faţă de ceea ce este depăşit, cu alte cuvinte faţă de trecutul cel mai apropiat. Aceste tendinţe orientează către trecutul cel mai îndepărtat imaginaţia plastică, căreia noul i-a dat un impuls. În visul în care fiecare epocă are sub ochi imagini ale epocii viitoare, cea din urmă apare amestecată cu elemente ale preistoriei, adică ale unei societăţi fără clase. Prin pătrunderea noului, experienţele privitoare la această societate, depozitate în inconştientul colectiv, dau naştere utopiei, a cărei urmă o găsim în miile de configuraţii ale vieţii, de la edificii durabile la mode trecătoare.”

Walter Benjamin, Iluminări, Idea, p. 134

Reforma învăţământului – la 1898

Barbu Delavrancea – Discurs rostit în Cameră la 4 februarie 1898, la Reforma învăţământului

„Când reformezi învăţământul unui popor, hotărăşti din prezent despre viitorul lui, şi eşti de pe acuma răspunzător de ceea ce prevezi că se va întâmpla, ca o serie de urmări ale unei reforme discutabile”

„(…) Cultura o dorim, o vroim nu ca scop, ci ca mijloc de existenţă, cu o mare speranţă că cultura ne va da dreptul şi putinţa unei existenţe indefinite şi mai norocoase decât cea pe care a avut-o până acum poporul român. Şi nu e vorba de a rezista în războaie (…) sunt alte războaie ascunse, continui, adânci, dacă nu s-ar fi compromis cuvântul, aş fi zis ‚oculte’, războaiele economice şi intelectuale, care surpă existenţa unui popor, pentru ca în cele din urmă, negăsind în el destulă energie morală, să-l şteargă din harta şi amintirea lumii.”

Învăţământ real şi învăţământ umanist:

„Am ascultat cu plăcere elogiul ştiinţei făcut de d. Săveanu. Aş fi voit să ştiu dacă ar fi izbutit să facă un astfel de elogiu, fără o cultură clasică şi filosofică (…) Nu mă revolt contra ştiinţei, sunt însă revoltat contra pornirei prea utilitariste, contra unei îmbătrăniri grabnice, covârşită de preocupări mici şi egoiste. Suntem o societate tânără, şi în repedea noastră dezvoltare ne-am molipsit de unele cusururi, avem cusururile unei societăţi care a parvenit într-o clipă de timp. (…) Repede trebuia să ajungem şi repede am ajuns, de aci o serie de neajunsuri de cari nu ei sunt răspunzători, ei, entuziaştii şi inspiraţii. Am însă dreptul de a vă spune: de veţi creşte oameni care să se grăbească în triumf, veţi creşte nişte oameni fără ideal. (…) Să nu crezi că e posibil fericirea unui popor numai cu mijloace practice (…)”

„Vedeţi, d-lor, că eu sunt pentru învăţământul integral. Cu sistemul dvs. veţi scoate oameni de ştiinţă fără înclinări de a filozofa şi literaţi şi filozofi fără spirit ştiinţific.”

Povestire – Informaţie

 

Întâlnim tot mai rar oameni ce ştiu să spună bine o poveste. Din ce în ce mai des dorinţa de a asculta o poveste provoacă stânjeneală în rândul asistenţei. E ca şi cum ni s-ar fi luat ceva ce ne aparţinea în mod iremediabil, cea mai sigură dintre facultăţile noastre : capacitatea de a face schimb de experienţă.  O cauză a acestui fenomen este evidentă : cota experienţei a scăzut. (…) Orice ziar pe care îl deschidem demonstrează că, peste noapte, a atins un nivel şi mai scăzut, că imaginea noastră despre lumea exterioară, dar şi despre cea morală, a suferit schimbări pe care nu le-am crezut posibile.  p. 301

 

O dată cu progresul presei – devenită unul din instrumentele esenţiale ale marii burghezii în perioada în care se impusese la putere -, apare o formă de comunicare ce, indiferent de cât de îndepărtată în timp e originea sa, nu a influenţat niciodată până atunci în mod determinant formele epice. De astă dată însă o face. Şi se dovedeşte că faţă de povestire nu e mai puţin străină, dar mult mai  ameninţătoare decât romanul şi că, pe deasupra, are drept consecinţă şi o criză a celui din urmă. Acest nou tip de comunicare e informaţia.

 

Villemessant, fondatorul ziarului Le Figaro, a caracterizat natura informaţiei printr-o formulare celebră : ‘Pentru cititorul meu, un incendiu într-un pod din Quartier Latin e mai important decât o revoluţie la Madrid.’ Dintr-o dată reiese clar că nu vestea de departe, ci informaţia referitoare la realitatea cea mai apropiată e cea care găseşte audienţa cea mai numeroasă. Vestea venită de departe – din ţări străine sau dintr-o tradiţie îndepărtată în timp – se bucura de o autoritate ce o făcea valabilă chiar dacă nu era verificată. Informaţia însă are pretenţia de a putea fi verificată prompt. Prima exigenţă e să se prezinte într-un mod ‘inteligibil în şi pentru sine’. De multe ori nu e deloc mai exactă decât cea transmisă în secolele precedente. Dar, în vreme ce cele din urmă aveau de multe ori şi un aspect miraculos, e indispensabil ca informaţia să pară plauzibilă. Din acest motiv e incompatibilă cu spiritul povestirii. Dacă arta de a povesti a devenit ceva rar e şi datorită progresului informaţiei. Fiecare dimineaţă ne aduce ştiri de pe întregul glob, şi totuşi suntem mai săraci ca niciodată în poveşti neobişnuite. Acesta se explică prin faptul că nici un eveniment nu mai ajunge la noi fără a fi împănat cu explicaţii. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce se întâmplă nu mai e în beneficiul povestirii, ci în cel al informaţiei. De fapt, arta naratorului constă, în bună parte, în faptul că istoria pe care ne-o povesteşte se poate lipsi de explicaţii.   

Walter Benjamin, Iluminări, Idea, p. 305.

Program de educaţie politică

P.P. Carp, “Educaţiunea politică”

Discurs rostit la Congresul partidului conservator, la 23-24 iunie 1902

„(…) Trebuie nu numai un program de proiecte de legi, trebuie un program de schimbare de năravuri, trebuie un program de educaţiune politică a acestei ţări (…) de aceea, educaţiunea politică. S-a zis şi cu drept cuvânt, că politica este în mare parte bazată pe cunoştinţa de oameni. Este adevărat, dar şi acolo ne întrebăm dacă cineva are darul de a cunoaşte oameni, ce trebuie să cunoască în ei, dacă vrea să facă ceva dintr-înşii, nu pentru interesul său propriu, ci pentru interesul generalităţii, pentru interesul ţării. Sunt d-lor, unii care cred că cunoştinţa de oameni constă în arta de a se servi de dînşii şi care zic: a cunoaşte pe oameni este a-şi da seama de relele lor porniri, a studia defectele lor, a exploata relele porniri şi a trage toate foloasele din acele defecte ; a măguli pornirile lor cele rele, numai ca să fie ei la discreţiunea unui exploatator. Sunt oameni care zic altora : tu eşti ambiţios ? voi face să lucească la ochii tăi cutare sau cutare poziţiune politică. (…) Nu, d-lor, cine face aceasta, este un om pentru care puterea nu este un mijloc ci numai un ţel ; un om ce face aceasta poate să creadă că va ajunge în fruntea unei ţări pentru că nu a intrat încă în conflict direct cu codul penal. Să nu uităm, însă, că satisfăcând toate poftele, care nu pot să vie la iveală decât atunci când se pot satisface în întunericul intrigii şi al decadenţei, nu i-am ridicat nici pe dînşii, nici pe noi. Şi exploatator şi exploataţi rămîn pe acelaşi nivel de inferioritate.”

Va veni şi acea vreme, sunt sigur. Am încredere în poporul meu, am o absolută încredere, căci, d-lor, suntem un popor tânăr, şi ar fi cel dintâi exemplu în istoria popoarelor cînd s-ar putea constata că un popor tânăr are toate defectele senilităţii. Dacă am fi în situaţiunea popoarelor cari după ce au îmbătrânit nu vor să se folosească decât de trecutul lor, pentru că nu mai au la bătrâneţele lor putere de a pregăti vreun viitor oarecare, dacă am fi într-o asemenea poziţiune, atunci aş dispera de situaţie. Dar nu. Suntem un popor tânăr, şi sunt convins cum că apucăturile cele rele în această ţară nu sunt vicii inerente naturei noastre, nu sunt decât rele deprinderi, şi că e suficient ca ori împrejurări externe, ori o mînă internă să vie să arate că suntem mai buni decât ne crede lumea şi mai buni decât vă daţi seama.

Propuneri:  

1. „Una din principalele şi cele mai dintâi griji ale noastre are să fie ca impiegaţii să fie altceva decât numai o clientelă politică de opoziţie, când adversarii sunt la putere, o clientelă politică, când amicii sunt la putere. Nimic nu demoralizează un popor mai mult decât aceasta, pentru că atunci luptele nu mai sunt pentru idei, luptele nu mai sunt pentru convingeri, luptele sunt pentru posturi, luptele sunt pentru buget. … inamovibilitatea cât mai largă, împinsă până la extremul  posibilului, mai mult poate decât în alte ţări, a tuturor impiegaţilor trebuie să fie introdusă la noi.”
2. „Al doilea, tot pe tărâmul de jertfe, trebuiesc impozitele noastre aşezate pe o bază mai dreaptă, deci mai sănătoasă: trebuie ca clasele avute să contribuiască mai mult decât contribuiesc clasele sărace, şi clasele sărace să contribuiască mai puţin decât cele avute. Am încercat aceasta d-lor, şi n-am izbutit. Un om îndrăzneţ în capul unei coaliţiuni de cîrcotaşi şi de avocaţi, m-a împiedicat … şi o parte negânditoare a partidului conservator s-a aliat cu liberalii ca să mă împiedice s-o fac.”
3. „D-lor, dacă de la inamovibilitatea funcţionarilor, dacă dela reforma financiară … trecem şi la alte părţi ale organizaţiunii noastre interne … ceea ce este de făcut înainte de toate este înlăturarea politicei de la diferite administraţiuni ale acestei ţări. Politica se amestecă în totul; în şcoale, în primărie, oriunde voiţi, şi rezultatul este că se fac pe lângă un partid o sumă mare de mici grupuleţe politice care îşi cred totul permis, pentru că la un moment dat au un apărător care acoperă faptele lor cele rele. D-lor, nu vreau să cutez nume; dar vă pot încredinţa că se întâmplă – din cauza aceasta – în ţară, lucruri, cari dacă ar fi cunoscute, cum ar trebui să fie, la mulţi dintre noi li s-ar sui roşul în obraz.”
4. „Armata” – „să nu ne mângâiem, d-lor, cu ideea că cerul e senin; aţi văzut cât de senin era cerul zilelor trecute şi aţi văzut cu câtă grabă a venit furtuna care a desrădăcinat copacii. De aceea şi noi, cu poziţiunea noastră geografică particulară în care ne aflăm, deşi cerul astăzi e senin, nu putem şti ce jertfe ni se vor cere mâine.”

Management si proprietate intelectuala

Răspuns la un link postat de Mihaela Frunză pe FB:

 

http://torrentfreak.com/book-publishers-shut-down-library-nu-and-ifile-it-120215/

 

Asta era intr-un fel si de asteptat de la mintile manageriale care conduc acum sistemul. Pentru ei, cunoasterea inseamna astazi pur si simplu bani, iar capitalismul editorial nu isi permite sa piarda bani in favoarea cunoasterii. Din pacate, pina la urma vor pierde si una si cealalta, pentru ca, pe de o parte, aceste siteuri serveau nu o (incomensurabila!) masa de “interlopi” cibernetici, ci o parte a lumii care nu are acces la bani dar poate produce cunoastere insutit fata de ce se produce astazi, iar pe de alta parte aceste politici editoriale, care sunt raspunsuri disperate si ineficiente la situatii pentru ei disperate, dar de fapt cu totul noi – de ce nu a fost propusa SOPA in perioada de boom economic, de acum 3 ani? – nu vor aduce mai multi bani in bugetele editurilor. Exista minti care nu inteleg ce inseamna de fapt proprietate intelectuala, care nu inteleg ca money-making nu tine de intimidare, de restrictii de sharing si de inchidere de site, ci de incurajarea sharing-ului, de publicitate si de parteneriate cu sharing-ul. cati bani ar fi putut produce aceste edituri nu prin spionare a site-urilor, prin procese si interdictii, ci daca ar fi ajuns la un compromis cu aceste site-uri? Piata de carte e foarte slaba in termeni de viteza de cumparare, vanzarile scad, editurile sunt falimentare, iar acum tot ceea ce conteza e viteza de acces si capacitatea de delocalizare a informatiei – nimeni nu mai sta cuminte in biblioteci sa citeasca carti printate. insasi biblioteca si-a schimbat functionalitatea, pentru ca spatiul lecturii se delocalizeaza si se detemporalizeaza: oriunde si oricind. biblioteca nu mai e spatiul cu carti, unde cartea e restictionata de un anumit spatiu si un anumit timp, ci e un locul de intalnire, de leisure, de relaxare dar si de munca precum orice cafenea. lumea nu merge la biblioteca sa citeasca cartea pe care nu o poate gasi altcumva, ci merge pentru biblioteca insasi, pentru locul insusi – care ofera o anumita atmosfera, un lifestyle. asta nu inseamna ca biblioteca dispare, deloc, ci ca ea isi transforma functiunea. cartea printata e un accesoriu al bibliotecii, uneori chiar obiect de decor – functional, ea tine de un mediu al reproductibilitatii care a apus – cine nu ar dori sa aiba varianta digitala a cartii pentru a lucra mai usor un text?

Asta e toata ideea: a te opune tehnicii reproductibilitatii, e ca si cum ai dori sa renunti la electricitate pentru luminari si lampi cu gaz. A nu intelege ca reproductibilitatea schimba fundamental natura legala si etica a relatiei dintre om si produsul intelectual, forţând intelegerea naturii proprietatii in alti termeni decat cei de pana acum, inseamna in final obtuzitate intr-o lume care a inteles ca, daca nu va suferi o schimbare in termeni de politici economice si de mijloace economice, capitalismul, in sens traditional, este amenintat cu disparitia.

“Revoluţie”

“Marx spunea că revoluţiile sunt locomotivele istoriei. Dar poate că e cu totul altfel. Poate că revoluţiile sunt momentele în care umanitatea care călătoreşte în acest tren pune mâna pe frâna de urgenţă.”

Walter Benjamin

Violenţa ca refugiu

După ce torpoarea festivă a Anului nou s-a sfârşit, România s-a trezit deodată la realitate. Unda de şoc a nemulţumirii publice ce a zguduit Europa a atins şi spaţiul românesc. De la buimăcia somnolenţei hibernale a trecut drept la buimăcia spaimei. Scene de neînchipuit acum cîteva săptămâni tulbură calmul anost dar relativ al oraşelor României. Tumultul iniţial al manifestaţiilor anti-guvernamentale ce se doreau paşnice a fost estompat în Capitală de dezlănţuirea violenţelor stradale între unii manifestanţi şi forţele de ordine. Barbaria cu care unii au acţionat iar alţii au ripostat nu a fost întrecută decât de declaraţiile iresponsabile ale unora dintre liderii politici sau de opinie. Televiziunile de ştiri participă din plin la acest live show, cucerind rating după rating, aţîţînd focul, menţinând iritarea şi confuzia, stârnind patimi politice, uneori fără nici măcar să arate o urmă de imparţialitate. Ele se hrănesc din aceste evenimente, transformând ştirea, care este cu adevărat importantă, într-un amestec indigest de banalitate, fapt divers şi mitocănie asezonat cu prim-planuri cât mai sângeroase şi mai şocante. Paradoxal, în anumite cazuri, media poate distruge comunicarea, în loc să o susţină.

Cinismul violenţei stradale este manifest, chiar şi faţă de cel ce o practică : ea distruge orice formă de comunicare –  a nemulţumirii, din partea cetăţenilor către stat, a răspunsului articulat al statului, către cetăţean – deturnând indignarea moralmente poate legitimă către ura meschină faţă de semeni. În plus, efectele în plan politic sunt îngrijorătoare : se creează, pentru cetăţean, impresia că, în primul rând, din punct de vedere al statului, calea de a răspunde unui protest sau chiar unei violenţe a acestuia ar fi tot violenţa, forţa şi intimidarea. Cetăţeanul devine captiv al ideii de violenţă, pentru că el este făcut să creadă că violenţa – de ambele părţi – ar putea fi soluţia. Şi statul însuşi poate deveni în aceste cazuri captivul ideii de violenţă. Răspunsul statului la violenţa membrilor săi prin forţă – legalizată, dar nu neapărat legitimă – este (sau ar trebui să fie) ultimul refugiu al unui stat de drept. El se activează atunci când toate celelalte măsuri au fost luate şi toate celelalte căi de comunicare au fost consumate. Pentru că „punerea la zid” a violenţei prin violenţă mai are ca efect şi „punerea la zid” a violenţilor, ca proces de de-responsabilizare politică, de „purificare”, de atribuire a vinei şi de pedepsire a vinovatului.

În orice caz, refugiul în violenţă (al oamenilor şi al statului) este tragic pentru că demască încă o dată ruptura între stat şi societate şi lipsa de comunicare între forţele politice implicate (la guvernare sau în opoziţie). Refugiul în violenţă este parte a unei politici a obedienţei, şi nu a demnităţii (atât din partea statului, cât şi din partea membrilor societăţii) ce nu are nimic de-a face cu normalitatea politică a unui stat. Criza economică mai nouă a acutizat diferenţele sociale, iar tribalizarea socială ce a apărut vizibilă acum ca efect al acestei crize (dar de fapt şi a celorlalte dinaintea ei) a fost perpetuată, involuntar, în mass-media, de-a lungul anilor, de impunerea unei culturi vizuale a entertainment-ului de „şoc”, a culturii banalităţii asociate celebrităţii de consum (inclusiv de tip politic), în locul ştirii importante. Cultura de consum nu a reuşit să oculteze conştientizarea de către cel puţin o parte (sperăm, cât mai reprezentativă) a societăţii româneşti a unei sciziuni din ce în ce mai mari şi mai lipsită de moralitate între avuţi şi neavuţi, între haves şi have-nots. Societatea românească fost post-socialistă (de acum capitalizată) a fost forţată să înţeleagă până la urmă că visul consumerist – ce a vrut să transforme proletarul epocii industriale în consumistul post-modern al epocii post-industriale, încercând în acest fel, prin cultura consumului diversificat, să reducă diferenţele sociale mascând discrepanţa între avuţi şi neavuţi prin ideea că toţi avem libertatea (de a cumpăra) – este exact ceea ce este, adică doar un vis, menţinut printr-o fantasmagorie ce tinde să devină realitate, anume industria consumului.

Comentând mai îndeaproape faptele, s-a văzut că violenţele au descurajat şi protestele paşnice, în măsura în care forţele de ordine au încercat să intimideze şi să disperseze nediferenţiat manifestaţiile după episoadele violente. Iar noţiunea de miting « neautorizat » este ambiguă, ca şi cum cel care protestează trebuie să aibă « ştampila » celui împotriva căruia de regulă protestează. Şi, nu în ultimul rând : şi revendicările protestatarilor sunt haotice: pentru ce se protestează, de fapt ? Pentru noi sau împotriva altora ? Pentru câştigarea unor drepturi şi libertăţi anume, pentru o (extrem de necesară totuşi) „reformă a statului” – termen deja erodat de retorica politicianistă -, sau împotriva unor persoane? A vedea în “căderea” unui guvern sau a unei persoane anume şi în “ridicarea” alteia o soluţie şi nu chiar o piedică în găsirea soluţiei este naiv şi, la fel, periculos poate chiar pentru cetăţeanul de rând: starea empatică de nemulţumire generală, revendicările fără un sens clar şi fără argument sunt uşor de manipulat şi pot să nu aducă nimic concret în definitiv pentru cel ce protestează. Altfel spus: masa sau masele de protestatari îşi aparţin sau nu? Rămâne de văzut. Întrebarea e: pentru ce se protestează? Sau, dacă nu se protestează pentru ceva, pentru cine se protestează ?

Derularea manifestaţiilor din aceste zile reprezintă un test pentru democraţia din România. E un moment în care viitorul oamenilor poate depinde în mare parte de faptele lor.

Václav Havel (1936-2011). Dizidentul puterii şi puterea dizidentului. Sau “sfîrşitul unei epoci”

A făcut pe alţii să lege cuvîntul “moral” de cuvîntul “conducere”. A vorbit despre “puterea” celor “fără de putere”. I-a convins pe conaţionalii săi că o “revoluţie” poate fi şi de “catifea”.

Moartea lui Havel ca eveniment apare într-un lung şir de oficializări pe cale mediatică ale “sfîrşitului unei epoci” (BBC). Puterea revoluţiei reprezentată de Havel nu a fost una zdrobitoare, ci doar mirabilă, şi nu provenită din dorinţe felurite acoperite de gestică grandioasă, ci din acţiune morală. Fapte şi idei precum cele ale lui Havel, întrec, din cînd în cînd, calapoadele gîndirii politice obişnuite şi obişnuitoare. Pe Havel nu îl vedem în postura de om al puterii, ci de dizident al puterii. Puterea dizidentului Havel a stat întotdeauna în dizidenţa puterii sale, şi nu în funcţiunea sa de preşedinte, pe care a dezis-o ca dizident (dissideō, dissidēre, dissēdī, -, a sta deoparte, a nu se asemăna cu, fig. a nu fi de acord cu).

Havel nu a fost însă important pentru că a fost preşedinte, ci a fost preşedinte pentru că a fost important. În acest fel, Havel nu e figură a dizidenţei la putere, ci a dizidenţei faţă de putere – un caz asemănător este cel al lui Mandela. În aceasta a stat puterea sa, în puterea dizidentului, în puterea celui fără de putere faţă de putere.

Publicatii 2011

Gesamtkunstwerk and the Limits of Aesthetic Utopia in Walter Benjamin’s “Arcades Project”, in: Studia UBB Philosophia, LVI, 3, 2011

Online: http://studia.ubbcluj.ro/arhiva/arhiva_en.php

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A Cultural Revolution for the “Free Spirits”: Hugo Ball’s Nietzschean Anarchism (Paper proposal for the VMCA Conference 2011, 4-8.07. 2011, Cartagena, Spain)

Online: http://www.um.es/vmca/download/docs/stefan-maftei.pdf

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amnesty means oblivion: The politics of “pardon” in post-communist Romania, in: African Yearbook of Rhetoric (vol. 2, 1, On the rhetorics of justice in post-societies, released in July 2011. )

Online: http://www.rhetoricafrica.org/africabook.asp

Între „critică” şi propagandă: „Autocritica” artei în avangarda istorică. Cazul Dada (va fi publicat in volum colectiv)

Publicatii 2010

Between Critique and Propaganda: The Critical Self-Understanding of Art in the Historical Avant-Garde. The Case of Dada, in: Journal for the Study of Religions and Ideologies, 9.27, 2010

Online:http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/477/475

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Geniul artistic: Nietzsche si problema creaţiei artistice. Între romantism şi avangarda germană, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

Online: http://www.infocarte.ro/„geniul-artistic”-carte-detalii-14473 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 “Revolution of the Rule of Law”: Transitional Rule of Law in Post-Communist Romania, in: Studia Universitatis Babes-Bolyai – Philosophia (1/2010)

Online: http://studia.ubbcluj.ro/arhiva/arhiva_en.php

Publicatii 2009

De la utopia estetică la arta politizată. Lecturi contemporane ale relaţiei dintre artă şi politică, in: Mihaela Pop, Dan-Eugen Raţiu (ed.) Estetica şi artele astăzi, Editura Universităţii Bucureşti, 2010

Online: http://librarie-unibuc.ro/titluri/592/ESTETICA-SI-ARTELE-ASTAZI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Art as Unfulfilled Utopia: The Experience of the Political in Dada’s Redefining of Art, in: Studia Universitatis Babes-Bolyai. Philosophia, LIV, nr.2, 2009

Online: http://studia.ubbcluj.ro/arhiva/arhiva_en.php

“Sonship” and its Relevance for Jewish and Non-Jewish Mystical Literatures (critical review of Moshe Idel’s Ben. Sonship and Jewish Mysticism), in: JSRI, 8.23, 2009

Online: http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/318

 

 

Concordia lumine major

“Concordia lumine major” (Concordia e mai puternică decât lumina) – motto al Împăratului Mathias von Habsburg (1557-1619). Sub protecţia sa, Arhiepiscopul Vienei, Melchior Khlesl, încearcă să aducă, din motive mai degrabă politice, la un compromis facţiunile religioase rivale ale protestanţilor şi catolicilor din Austria. Ideea lui Mathias va fi pusă apoi în aplicare în tratativele Păcii de la Westfalia, încheiate în 1648. Cu Pacea de la Westfalia, iau sfârşit în Europa modernă războaiele religioase. Tratatele din 1648 specifică trei tipuri de practicare a religiei: devoţiunea domestică, exercitium religionis publicum şi exercitium religionis privatum. Toleranţa religioasă a însemnat recunoaşterea exercitării cultului pentru credinţele minoritare. Pacea westfaliană a însemnat şi începutul constituirii unei Europe compuse din naţiuni (sau state) suverane. Principalele cuceriri ale tratatelor de pace: recunoaşterea dreptului fiecărui prinţ de a desemna religia oficială a statului său, după principiul cuius regio, eius religio (religia stăpânitorului devine religia oficială a celor supuşi lui); recunoaşterea dreptului fiecărei minorităţi religioase de a-şi practica religia în public; recunoaşterea dreptului de suveranitate exclusivă a fiecărei părţi implicate în negociere asupra teritoriilor sale, cu obligativitatea asumării responsabilităţii fiecăreia pentru acţiunile armate ale cetăţenilor săi. Hugo Grotius scria teoriile sale despre dreptul natural („natura umană este mama întregului drept – adică, a legii naturale”) şi despre semnificaţia termenului ius (ius nu se mai aplică lucrurilor, ci persoanei, „drepturile” fiind astfel asociate cu puterile, facultăţile persoanei) sub influenţa tocmai a acestor evenimente.

 

Welcome to the Third World

“Welcome to the Third World!”
Acesta este mesajul pe care publicitatea politică produsă în aceste zile în România îl dă investitorilor Occidentului cu afacerea Rosia Montana.
În politica românească, interesele private vorbesc de la sine. Nu e mai convenabil să primeşti şi să închizi ochii, decât să faci investiţii – în resursă regenerabilă – în zonă, de pildă turistice, sau agricole, care să aducă profit, pe termen lung şi mediu? Nu există chiar nici o altă posibilitate de a produce bani la RM? Ungaria şi Cehia au interzis extragerea aurului cu ajutorul cianurilor. Însă politicienii şi o armată de consilieri economici se ocupă nu de neutralizarea cianurii, ci de neutralizarea, atâtea câte sunt, opiniilor celor care nu împărtăşesc cu emoţie această “furie a aurului”. Băştinaşii din zona RM sunt catalogaţi déjà pe mesajele de pe forum-uri ca “amărîţi”, aşa că părerea lor nu importă. Ei au drept de câştig, nu de opinie.
Cred că preţul care e de plătit pe termen lung este incalculabil în comparaţie cu câştigul. Şi, oricum, nu populaţia va fi beneficiarul investiţiei, ci “statul român”. În ţări ca Africa de Sud (cel mai mare exploatator de aur), China, Rusia, Peru, Mali, Uzbekistan, Ghana, Indonezia, Papua, Argentina, Chile, Tanzania etc. nu populaţia este beneficiarul acestor exploatări. Cu această investiţie (occidentală sau naţională, nu importă) masivă a exploatării aurului, intrăm, pentru puţină vreme, în grupul ţărilor atractive economic pentru resurse, care sunt cu precădere cele din lumea a 3-a. Câteva date exacte despre dezavantajele acestui business din punctul de vedere al zonelor exploatate:
În afară de poluare, exploatarea aurului e legată de multe alte tipuri de dezastre, atât în lumea civilizată cât şi în afara ei. [http://www.thirdworldtraveler.com/Transnational_corps/Fools_Gold.html].
Aurul e o resursă neregenerabilă, ca şi petrolul, mineritul fiind de fapt o investiţie neprofitabilă pe termen lung .
Minele sunt, majoritatea, deţinute de corporaţii străine, care aduc puţină bogăţie naţiunilor din zonele de exploatare. Aceste naţiuni şi nu exploatatorii vor plăti costurile în termeni de sănătate a populaţiei şi de mediu înconjurător.
Poluarea produsă de minerit e însoţită adesea de costuri usturătoare pe care naţiunile în cauză nu le pot susţine.
Pe termen lung, şi în sens pur economic, aurul e un “dud investment”, căci valoarea lui poate scădea cu 30 până la 50% într-un deceniu.
Aurul s-a dovedit nu o dată a fi un fel de Fool’s Gold sau chiar un Dirty Gold pentru zonele care au adoptat politici “pro-development” în domeniul mineritului (Africa, America de Sud, Filipine, zona Pacific). Şi România e pe cale să sucombe, dacă nu a sucombat déjà, acestei “furii a aurului”.